Nimic important

Here I am, once again!
Vad ca nu a mai scris nimeni de cam mult timp, asa ca m-am gandit sa ma sacrific eu…
Au inceput alte grupe. La prima ora, Cristi i-a rugat pe noii viitori actori (daca nu pentru toata viata, macar pentru trei luni) sa scrie ce au simtit in ziua respectiva. Rezutatul? Un spectru cam larg de sentimente, pozitive, negative; epitete, metafore, comparatii; liste, caiete de logica, prima zi de liceu…
La mine e mai simplu… Imi sunt de ajuns doua cuvinte ca sa exprim cum m-am simtit atunci: ca acasa. Doar ca in alta casa. Si cu alta familie. Dar acasa. Incepuse sa-mi fie dor de acest sentiment. Sa pot sa fiu cine vreau eu, sa am incredere in mine. Sa strig cat pot de tare “Arhiepiscopul Constantinopolului vrea sa se dezarhiepiscopoconstantinopolizeze” si tot sa fie prea incet. Sa fiu libera sa fac orice fara sa-mi fie teama ca voi fii judecata. Sa fiu eu.
Sper ca noii “cursanti” vor simti si ei asa, candva. Bun venit acasa!

Recitind ce am scris, imi amintesc de ce i-a spus Cristi unei fete: “Asta e o secta!”.

Ioana Negrila – cursant