E frumos…

Au trecut aproape 5 luni de la primul spectacol si o luna si 10 zile de la al doilea. Si încă si mai mult de când am început cursurile de teatru. Recunosc ca a fost cea mai frumoasa experienţa. Am învăţat multe, m-am schimbat (in bine, sper) si mi-am îndeplinit un vis… am fost actrita:) Si toate astea pentru ca nu am fost acceptata in trupa de teatru a şcolii…. Câtă dreptate a avut cine a zis ca orice lucru rău are si o parte buna! O calitate sau un defect al meu este memoria. Îmi amintesc mereu tot ce mi s-a întâmplat si uit greu. Veți spune ca e un lucru bun. Dar nu e asa… Pentru ca după asta mă intristez. Ca un fel de depresie pentru ca timpul a trecut si nu voi mai fii niciodata asa de fericita cum am fost atunci. Si apoi mă agat cu disperare de orice lucru care mă reintoarce in trecut. Asa am patit si cu teatrul. Mă uit la pozele de la spectacole. Desc hid blogul de câteva ori pe zi ca sa vad dacă a mai postat cineva. Si mă chinui sa scriu si eu ceva ca sa îmi demonstrez ca mai fac inca parte din familia Teen Media. In fiecare sâmbăta si duminica dimineaţa mă gândesc ca nu trebuie sa mă mai trezesc devreme ca sa nu intarzii la teatru… Pentru ca s-a terminat. Si regret asta. Acum in locul meu sunt alţi tineri care merg dimineaţa pe Calarasi 55. Si ii spun buna dimineaţa lui Cristi. Si intra familiar, îşi lăsa lucrurile in cuier si îşi pun nişte suc. Apoi se aseaza. Pe scaunul altădată al meu. Si aşteaptă sa înceapă magia. Sunt ingrozitor de invidioasa pe aceşti tineri si in acelaşi timp bucuroasa pentru ei. Pentru ca, asa cum spunea uneori Cristi după vreo piesa, e frumos…

Ioana Negrila

Experienta Teen Media

Am facut cea mai buna alegere din ultimii ani cand am venit sa ma inscriu la cursul de actorie. Tin minte si acum…era iarna, frig, aveam picioarele inghetate, dar eram atat de hotarata… 🙂 Stiam ca fac ceva doar pentru mine. Dana si Cristi m-au primit cu drag si m-au inteles, asa cum eram eu si din putin au facut mult…
Ma simt bine in camaruta aia, ma simt bine in fiecare zi in care vin si sper sa-l gasesc pe Cristi binedispus :), ma simt bine in fiecare clipa de cand intru pe poarta si pana ies. E minunat ce se intampla acolo! Am descoperit atatea lucruri frumoase in mine si nu exista un alt loc in care sa ma simt mai bine si mai in siguranta!
Desi la actorie totul pare o joaca, acolo m-am descoperit! Am invatat sa caut adevarul fiecarei clipe pe care o traiesc si sa simt intensitatea ei, sa caut povestea din spatele fiecarei actiuni pe care o fac, sa fiu mai ingaduitoare cu mine si cu fiecare om, oricat de diferita as fi de el.
La Teen Media o noua lume s-a deschis pentru mine si am intrat in ea. Este acea lume in care traiam cand eram copil, in care puteam sa ma joc, sa pun intrebari, in care nu imi era rusine cu minusurile mele, in care eram ocrotita, in care puteam face orice. Nimic nu era gresit, caci eram doar un copil… La cursurile de actorie, parca viata normala se opreste un pic, nu se desfasoara fara pauze, in fiecare clipa, ca de obicei. Aici viata e mult mai ingaduitoare cu tine si te lasa putin sa te analizezi, sa simti tot, fiecare lucru mic pe care-l faci, sa-l faci constient. Aici nu pierzi nimic din ce traiesti, ai putea sa numeri si de cate ori ai respirat in 4 ore, caci scopul e sa fii prezent! Sa fii prezent in viata ta si nu un “trecator” prin propria ta viata!
La Teen Media mi s-a indeplinit un vis! Acela de a juca pe o scena! Dana, Cristi, va multumesc pentru asta! Mi-ati aratat ca se poate, ca trebuie doar sa-mi doresc suficient de mult! Eu mi-am dorit si voi ati fost acolo, asteptandu-ma sa fiu pregatita pentru visul meu!
Piesa “Caseta Columbinei” a iesit foarte bine. Dana Voicu, coordonatoarea noastra, a fost extraordinara, atat ca profesor, actor, “regizor”, cat si ca om! Emotiile au fost mari, dar ne-au ajutat sa transmitem si mai mult. Publicul a inteles ca suntem acolo pentru ca vrem sa daruim, a inteles ca suntem acolo pentru ca avem ceva de spus si ca o facem din tot sufletul. Asa ca am mers sa daruim si…am primit! Si a fost extraordinar!

In prezent, pregatim piesa “Paparazzi”, de Matei Visniec. Il avem regizor pe Cristi Bajora. Cristi este…incredibil! Este cel care, atunci cand te priveste, vede, in primul rand, punctele tale forte, pe care incearca sa ti le valorifice si abia apoi, punctele slabe, cu care, nu stiu exact ce face, dar face bine. 🙂
O sa joc rolul unei oarbe. Este un rol care mi se potriveste foarte bine si mi-e greu sa-mi imaginez ca l-a mai jucat cineva vreodata sau il va mai juca. Il simt atat de bine, incat parca exista pentru mine. Multumesc, Cristi, ca mi l-ai oferit!
Actorul Mihai Calota este cel cu care ne petrecem fiecare sambata si cu care facem exercitii actoricesti! Este cel care ne face sa ne obisnuim cu aplauzele. (ne aplauda foarte mult 🙂 )
Ca sa intelegeti tot ce am spus in aceste randuri, va astept la spectacol sa vedeti transformarea din mine. Sa vedeti ca sunt capabila sa simt totul mult mai amplificat!

Anisa Lupu – http://anisalupu.blogspot.com/

Zburatorii

Uneori zburatorii raman fara aripi si nu mai stiu sa zboare si astfel se sperie si cad, si raman asa pe jos. Pe jos…pe iarba, prin parc, pe asfalt incins, pe mocheta gri, pe linoleum, pe parchet sau pe orice alta suprafata de sustinere.

Zburatorii fara experienta nu stiu ca aripile cresc din ganduri si uite asa uita ca un simplu gand i-ar face iar aviatici, asa patesc si zburatorii obositi dar doar pentru ca uita de regula de aur: „gandul face aripa!”

Daca ii cauti pe zburatori, rari ii vei prinde in grupuri, pentru ca atunci ei nu pot da din aripi…si ce sens ar mai avea…n-ar fi decat niste struti….cum sa ai aripi si sa nu poti zbura, cat de ironica sa fie soarta. Heh…dar asta nu e treaba lor. Ei nu se strang in grupuri! Desi uneori recunosc ca am avut impresia ca i-am vazut cate doi…doi aici…doi mai incolo.

Intr-o zi insa am vazut multi la un loc, multi si frumosi. Erau parca adunati la sfatuire. Se jucau intr-un beci frumos mirositor, cu lumina linistita si cu multa tensiune.

M-am intrebat ce cautau acolo?Mi-am coborat chipul langa asfalt si am ascultat la geamul mic,deschis, cu zabrele si plasa…kokomimi..kokomimi….m-am intrigat si mai tare si m-am gandit ce e asta? Asa vorbesc zburatorii? Koko-mimi? Pe cine cheama koko-mimi? Apoi am auzit urlete si m-am crispat..Iesi!Nu vreau!Iesi!Nu vreau….De ce sa iasa….si de ce nu vrea?! De ce striga….trec 10 minute….trec 15….Iesi Nu vreau….Iessiiiiii Nu vreau…..si dupa ceva timp…un scancet..si o rasuflare…..s-a terminat…oare el a iesit? Oare ea chiar  nu vroia? Ah!a inceput sa ploua…si am fugit…aud pe fundal din nou….Iesi Nu vreau Iesi Nu vreau..sunt alte voci…cu alte povesti si motoare!

Acum trec din ce in ce mai des pe langa gemuletul cu zabrele si nu mai aud nici koko-mimi si nici Iesi-Nu vreau!…ii aud insa zumzaind….agitandu-se….hohote de ras..suspine, urlete de lup.Uneori imi par oameni simpli, ca si mine, alteori ii mai vad prin crapaturi si imi dau seama ca unii poate lucesc mai frumos ca altii, dar ca se iau de mana si atunci in tumultoarea aceea…nu vad decat aripi…iar ei stiu sa zboare in grup si sa-si creasca aripile printre aripile celorlalti.  Uite asa as putea si eu sa zbor pentru ca acum stiu regula de aur: „Gandul face aripa!”

Ruxandra Sandru

Imi place Teen Media pentru ca…