Ce oameni speciali!

Am inceput anul in forta si suntem la capacitate maxima cu 6 grupe. Am inceput o grupa de copii superbi – Antonia, Ioana si Georgiana sunt senzationale, avem o grupa noua de avansati – fetele Danei Voicu si doua grupe noi de adulti.

Am tinut Duminica atelierul de la 16 si azi nu ma pot abtine sa nu scriu ceva despre ei. Sunt minunati, energici, amuzanti si iubesc cum privesc aproape fascinati tot ce lucram impreuna. Cu un plus pentru Vasile care este un tip care ma inspira maxim, in fiecare din ei straluceste ceva, acel ceva care ma impinge si ma face sa-mi doresc in fiecare zi sa lucrez cu asa-zisi amatori. O sa pregatim pentru spectacolul din Aprilie ceva texte de Caragiale de care, dupa prima lectura, cursantii mei s-au indragostit.

Va multumesc ca m-ati facut sa ma simt bine cu voi!

Se apropie Februarie cu 2 spectacole – Grupa de avansati a Victoriei cu Caragiale si grupa de incepatori coordonata de Mihai cu texte de Visniec. Veniti pe 22 Ianuarie la Spectatorul Condamnat la Moarte!

Advertisements

Marturiile spectatorilor nostri din 28.12.2010

Pentru ca interactiunea cu publicul functioneaza din ce in ce mai frumos la reprezentatiile “Spectatorul Condamnat la Moarte” ne-am decis sa va amuzam si pe voi cu cateva super-declaratii.

– Sub acoperirea anonimatului declar ca desi sunt cu sotia langa mine m-am uitat gales la Hilda! In acest timp, sotia se uita la grefier. Il voi omori in chinuri. Semnat: Anonimul

– Declar ca M. e vinovat. Sa se ridice. El e criminalul. Are pamant sub unghii. Sta pe un scaun fara numar si a venit sa bea suc pe gratis.

– Subsemnata, eu, declar ca am comis crima.

– Declar pe propria raspundere ca acest om pe care il acuzati, acest M. al lumii obisnuite, cumpara flori din Billa si le vinde la suprapret la coltul blocului. Nu am incredere in sucul si cafeaua voastra.

Va multumim tuturor celor care veniti la spectacolele noastre si va asteptam in continuare cu declaratii si mai acuzatoare!
Pe 22 Ianuarie are loc urmatoarea reprezentatie Spectatorul Condamnat la Moarte – faceti rezervari din timp!

Despre Spectatorul Condamnat la Moarte pe Cotidianul.ro

Un spectacol montat recent şi o trupă lansată la fel de recent: “Spectatorul condamnat la moarte”, după textul lui Matei Vişniec, şi trupa “Teen Media”. Piesa, care s-a bucurat de mai multe puneri în scenă, de la cea a Teatrului Metropolis la spectacolele liceenilor din Festivalul “Comedia ţine la tineri”, este structurată în jurul unei teme frecvente la Matei Vişniec încă de la începuturile sale în teatru, temă pe care o împrumută creator de la Kafka şi care i se pare unul dintre motivele importante al literaturii Europei Centrale şi de Est: spectacolul justiţiei implacabile, indiferent dacă acuzatul este vinovat sau nu. Concluzia: orice nevinovat poate deveni victimă şi i se găsesc atribute ale vinovăţiei. Subiectul, prezent, de exemplu, în “Ioana şi focul” (spectacol al Teatrului de Comedie), traversează scrierile lui Vişniec, revenind şi în cel mai nou roman al său, “Domnul K eliberat”. Din punctul de vedere al structurii literare, tocmai pentru că se caută în permanenţă vinovatul, textul dramatic capătă un anume fragmentarism, care va duce la suita de monologuri din “Teatrul descompus”.

În “Spectatorul condamnat la moarte”, vinovăţia este generală. Spectatorul judecat este numai exponentul întregii asistenţe, toţi componenţii publicului fiind marcaţi de numărul 102, înscris pe toate scaunele din sală. Iar acţiunea piesei se mută în teatru, actorii devenind, indiferent de rolul din piesă, acuzatorii indiferenţei publicului. Indiferenţă extrapolată, bineînţeles, în toate segmentele existenţei.

Piesa se integrează teatrului absurdului, extrăgându-şi modernitatea din montarea cvasi-interactivă a spectacolului. Privitorul este implicat fie direct, prin indicarea unei anumite persoane şi “judecarea” ei, fie prin apariţia pe ecran a unor porţiuni din sală cu vinovaţi de nepăsarea cu care au trecut pe lângă paharele cu cafea sau cu suc de portocale, de exemplu. De-a lungul rechizitoriului, absurdul îşi descoperă totuşi un sens, parodia de proces devine pledoarie nu în favoarea vinovatului, ci a obligativităţii implicării.

Textul piesei permite improvizaţia, iar actorii profită din plin de ea, de la replicile numind Teatrul “La Scena” până la altele mai puţin vizibile pentru cei care nu cunosc dinainte piesa. De altfel, întrebarea adresată de procuror, “Dar de unde ştiţi că ce spun eu acum nu e decât o improvizaţie menită să-i amăgească pe toti cei din jur?”, este relevantă în acest sens.

În atmosfera specială a mansardei de la “La Scena”, regizorul Cristian Bajora a ales o formulă inspirată şi şi-a condus cu atenţie actorii. Într-o scenografie minimală, trupa evoluează omogen, cu diferenţe minime de interpretare, date de ştiinţa şi de experienţa scenică a protagoniştilor. Actori, ca Ştefan Nistor sau Florin Frăţilă, studenţi, ca Maria Popovici şi Laura Marin, sau aspiranţi la gloria scenei, ca Alexandru Stanciu, Anisa Lupu sau Alexandru Floroiu, toţi au în comun plăcerea de a juca, vizibilă şi, în multe momente, contaminantă. O serie de ticuri verbale, ca în cazul fetei de la bar (Laura Marin foarte credibilă în rol), capacitatea alternării stărilor de spirit, de la furia necontrolată la rostirea albă a replicilor (judecătorul interpretat de Alexandru Stanciu sau avocatul apărării – Florin Frăţilă) provoacă râsul, dar şi contraponderea necesară între dimensiunea comică şi cea dramatic-atroce a piesei. Pentru că vinovăţia se extinde treptat, de la spectatorul indiferent şi surâzător la procuror, la judecător, la grefier, la avocatul apărării, deveniţi toţi “oameni cumsecade”, în această parodie de proces în care cel mai aprig procuror se dovedeşte avocatul, în care procurorul descoperă în ochii acuzatului “blândeţea”, în care martorii se conving treptat că în mod sigur au în faţa lor criminalul. Iar condamnarea la moarte rămâne neexecutată, pentru că niciunul dintre acuzatori nu este în stare să apese pe trăgaci.

Tinerii actori joacă şarjat, comicul de situaţii este, pe alocuri, conjunctural, mizând pe diferenţele fizice dintre protagonişti, grotescul serveşte, în cele mai multe cazuri, dimensiunea absurdului.

Evident, se poate glosa pe subtextul piesei, se pot produce “explicaţii” mai prozaice sau metafizice ale intenţiilor autorului, în funcţie de disponibilitatea spectatorului către o direcţie sau alta. Ceea ce rămâne după spectacolul de la “La Scena” sunt bucuria jocului actorilor, prospeţimea interpretării, vagul regret pentru câteva momente excesiv şarjate şi neliniştitoarele întrebări la care autorul, adus pe scenă prin intermediul unui manechin, refuză cu obstinaţie să răspundă, lăsând fiecărui spectator “libertatea” de a descoperi dacă este vinovat sau nu, dacă intră sau nu în angrenajul culpabilităţilor şi în mecanismul implacabil al unei justiţii pentru care inocenţa şi criminalitatea se împletesc ridicol şi tragic în acelaşi timp.

Publicat Miercuri, 29 decembrie 2010, Victoria Anghelescu
Sursa: Cotidianul
Foto: Cosmin Gurau