Despre Spectatorul Condamnat la Moarte pe Cotidianul.ro

Un spectacol montat recent şi o trupă lansată la fel de recent: “Spectatorul condamnat la moarte”, după textul lui Matei Vişniec, şi trupa “Teen Media”. Piesa, care s-a bucurat de mai multe puneri în scenă, de la cea a Teatrului Metropolis la spectacolele liceenilor din Festivalul “Comedia ţine la tineri”, este structurată în jurul unei teme frecvente la Matei Vişniec încă de la începuturile sale în teatru, temă pe care o împrumută creator de la Kafka şi care i se pare unul dintre motivele importante al literaturii Europei Centrale şi de Est: spectacolul justiţiei implacabile, indiferent dacă acuzatul este vinovat sau nu. Concluzia: orice nevinovat poate deveni victimă şi i se găsesc atribute ale vinovăţiei. Subiectul, prezent, de exemplu, în “Ioana şi focul” (spectacol al Teatrului de Comedie), traversează scrierile lui Vişniec, revenind şi în cel mai nou roman al său, “Domnul K eliberat”. Din punctul de vedere al structurii literare, tocmai pentru că se caută în permanenţă vinovatul, textul dramatic capătă un anume fragmentarism, care va duce la suita de monologuri din “Teatrul descompus”.

În “Spectatorul condamnat la moarte”, vinovăţia este generală. Spectatorul judecat este numai exponentul întregii asistenţe, toţi componenţii publicului fiind marcaţi de numărul 102, înscris pe toate scaunele din sală. Iar acţiunea piesei se mută în teatru, actorii devenind, indiferent de rolul din piesă, acuzatorii indiferenţei publicului. Indiferenţă extrapolată, bineînţeles, în toate segmentele existenţei.

Piesa se integrează teatrului absurdului, extrăgându-şi modernitatea din montarea cvasi-interactivă a spectacolului. Privitorul este implicat fie direct, prin indicarea unei anumite persoane şi “judecarea” ei, fie prin apariţia pe ecran a unor porţiuni din sală cu vinovaţi de nepăsarea cu care au trecut pe lângă paharele cu cafea sau cu suc de portocale, de exemplu. De-a lungul rechizitoriului, absurdul îşi descoperă totuşi un sens, parodia de proces devine pledoarie nu în favoarea vinovatului, ci a obligativităţii implicării.

Textul piesei permite improvizaţia, iar actorii profită din plin de ea, de la replicile numind Teatrul “La Scena” până la altele mai puţin vizibile pentru cei care nu cunosc dinainte piesa. De altfel, întrebarea adresată de procuror, “Dar de unde ştiţi că ce spun eu acum nu e decât o improvizaţie menită să-i amăgească pe toti cei din jur?”, este relevantă în acest sens.

În atmosfera specială a mansardei de la “La Scena”, regizorul Cristian Bajora a ales o formulă inspirată şi şi-a condus cu atenţie actorii. Într-o scenografie minimală, trupa evoluează omogen, cu diferenţe minime de interpretare, date de ştiinţa şi de experienţa scenică a protagoniştilor. Actori, ca Ştefan Nistor sau Florin Frăţilă, studenţi, ca Maria Popovici şi Laura Marin, sau aspiranţi la gloria scenei, ca Alexandru Stanciu, Anisa Lupu sau Alexandru Floroiu, toţi au în comun plăcerea de a juca, vizibilă şi, în multe momente, contaminantă. O serie de ticuri verbale, ca în cazul fetei de la bar (Laura Marin foarte credibilă în rol), capacitatea alternării stărilor de spirit, de la furia necontrolată la rostirea albă a replicilor (judecătorul interpretat de Alexandru Stanciu sau avocatul apărării – Florin Frăţilă) provoacă râsul, dar şi contraponderea necesară între dimensiunea comică şi cea dramatic-atroce a piesei. Pentru că vinovăţia se extinde treptat, de la spectatorul indiferent şi surâzător la procuror, la judecător, la grefier, la avocatul apărării, deveniţi toţi “oameni cumsecade”, în această parodie de proces în care cel mai aprig procuror se dovedeşte avocatul, în care procurorul descoperă în ochii acuzatului “blândeţea”, în care martorii se conving treptat că în mod sigur au în faţa lor criminalul. Iar condamnarea la moarte rămâne neexecutată, pentru că niciunul dintre acuzatori nu este în stare să apese pe trăgaci.

Tinerii actori joacă şarjat, comicul de situaţii este, pe alocuri, conjunctural, mizând pe diferenţele fizice dintre protagonişti, grotescul serveşte, în cele mai multe cazuri, dimensiunea absurdului.

Evident, se poate glosa pe subtextul piesei, se pot produce “explicaţii” mai prozaice sau metafizice ale intenţiilor autorului, în funcţie de disponibilitatea spectatorului către o direcţie sau alta. Ceea ce rămâne după spectacolul de la “La Scena” sunt bucuria jocului actorilor, prospeţimea interpretării, vagul regret pentru câteva momente excesiv şarjate şi neliniştitoarele întrebări la care autorul, adus pe scenă prin intermediul unui manechin, refuză cu obstinaţie să răspundă, lăsând fiecărui spectator “libertatea” de a descoperi dacă este vinovat sau nu, dacă intră sau nu în angrenajul culpabilităţilor şi în mecanismul implacabil al unei justiţii pentru care inocenţa şi criminalitatea se împletesc ridicol şi tragic în acelaşi timp.

Publicat Miercuri, 29 decembrie 2010, Victoria Anghelescu
Sursa: Cotidianul
Foto: Cosmin Gurau

1 Comment

  1. Am vazut acest spectacol si pot sa spun ca este… aparte…cel mai interesant lucru este ca implica spectatorii in piesa si cum exista momente de improvizatie care te fac sa te intrebi : ” asta e din piesa sau este doar improvizatie? ” 😀 De admirat treaba pe care o fac regizorii, actorii si toti implicati🙂


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s