Perspective

…cine se gandea ca trebuie sa ajungem sa “jucam” ca sa traim?… Eu nu stiam cine este “actorul”. Acum descopar si sunt fascinata. Si surprinsa. Si iar fascinata. Actoria e ca fotografia. Incearca tu sa surprinzi 1 km de sosea in panta pe bucata plata de hartie. 10×15. Omul e o minune. Ochii sai sunt o minune. Ochiul impreuna cu creierul proceseaza informatia si iti ofera o imagine tridimensionala plina de emotie. De fapt mai mult : o panorama. Aparatul are un singur ochi …omoara adancimea si emotia. Scoate o hartie in cel mai bun caz. Tu esti cel care descoperi cum sa transformi imaginea moarta in emotie, cum sa arati ceea ce vad ochii fetei din portret… ochi indreptati spre tine. Si nu-i usor…

Asa-i si pe scena…
In 100m patrati tu esti cel care arati o lume. Cel care intr-o ora arati o viata. Sau mai multe. Si nu-i usor…

Ma sui pe scena – care nici macar nu-i scena – improvizata dintr-o treapta. Si inima-mi bate nebuneste. Incep obrajii sa-mi arda, palmele sa-mi transpire. Si uit. Uit si cum ma cheama.
De ce? Nu trebuie nimic nou sa fac …doar sa repet ceea ce fac in fiecare zi.
Adica sa traiesc. Deci … am emotii sa traiesc aici sus pe treapta. Si-n fiecare zi de ce n-am? De ce acum e brusc atat de important un singur cuvant? Ieri nu era? Acum cinci minute nu era? Probabil ca nu. Acum sunt aici sus , doar eu si cuvantul. Niciodata nu ne-am mai intalnit asa. Tete a tete. Numai noi doi. Fara alte griji sabotoare si ganduri saltimbace .
Ne sabotam singuri. Ne sabotam prezentul pentru viitor sau pentru trecut.
Ne sabotam pe noi.
Pentru ce?
Asta-i alta poveste…

Andreea Racolta

http://andrukdream.blogspot.com/

…cine se gandea ca trebuie sa ajungem sa “jucam” ca sa traim?… Eu nu stiam cine este “actorul”. Acum descopar si sunt fascinata. Si surprinsa. Si iar fascinata. Actoria e ca fotografia. Incearca tu sa surprinzi 1 km de sosea in panta pe bucata plata de hartie. 10×15. Omul e o minune. Ochii sai sunt o minune. Ochiul impreuna cu creierul proceseaza informatia si iti ofera o imagine tridimensionala plina de emotie. De fapt mai mult : o panorama. Aparatul are un singur ochi …omoara adancimea si emotia. Scoate o hartie in cel mai bun caz. Tu esti cel care descoperi cum sa transformi imaginea moarta in emotie, cum sa arati ceea ce vad ochii fetei din portret… ochi indreptati spre tine. Si nu-i usor…

Asa-i si pe scena…
In 100m patrati tu esti cel care arati o lume. Cel care intr-o ora arati o viata. Sau mai multe. Si nu-i usor…

Ma sui pe scena -care nici macar nu-i scena – improvizata dintr-o treapta. Si inima-mi bate nebuneste. Incep obrajii sa-mi arda, palmele sa-mi transpire. Si uit. Uit si cum ma cheama.
De ce? Nu trebuie nimic nou sa fac …doar sa repet ceea ce fac in fiecare zi.
Adica sa traiesc. Deci … am emotii sa traiesc aici sus pe treapta. Si-n fiecare zi de ce n-am? De ce acum e brusc atat de important un singur cuvant? Ieri nu era? Acum cinci minute nu era? Probabil ca nu. Acum sunt aici sus , doar eu si cuvantul. Niciodata nu ne-am mai intalnit asa. Tete a tete. Numai noi doi. Fara alte griji sabotoare si ganduri saltimbace .
Ne sabotam singuri. Ne sabotam prezentul pentru viitor sau pentru trecut.
Ne sabotam pe noi.
Pentru ce?
Asta-i alta poveste…

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s