Am pornit! Nu știu exact unde mergem, dar mergem împreună.


Cum a fost? Încărcat – plin până la refuz – plin cu trăiri, plin cu viață.

Toate cele trei luni de curs au dus, inevitabil, către momentul în care Cristi ne-a zis “Gata cu exteriorul, nu mai aveti voie sa ieșiți. Și fără telefoane. Din momentul ăsta sunteți personaje”. Eram în cabină și publicul deja începea să ajungă.

Am avut un mic atac de panică. Îmi venea să mă duc să negociez cu Cristi detaliile încarcerării noastre “Ok, Cristi, am înțeles. E frumos să joci teatru. Am vazut cum e pe scenă, la repetiții, am primit și niște aplauze (din partea colegilor). Gata! Mi-a ajuns. Acum dă-mi drumul de aici până nu mor.”

Dar n-am facut asta. Am inghițit în sec și am respirat adânc și am încercat să îmi explic faptul că exagerez. Cred că am înțeles (deși, o parte din mine încă spera să fie eliberată pentru bună purtare).

Nu pot să explic ce s-a întâmplat în cabină înainte să intrăm. Se auzea o combinație de „Hai că o să fie bine!” – din partea celor mai curajosi, „Acum ce-o fi, o fi” – din partea celor resemnați, bucăți de text – din partea celor panicați și zgomot de pași din partea celor care se plimbau de colo-colo, cu o privire de nebuni (nu spun cine, că se supara Alida).

Apoi a intrat Mihai – cu un zambet calm și luminos – aproape că se auzea un cor de biserică în timp ce pașea el în cabină. M-am calmat instantaneu. Ne-a pupat și ne-a îmbrățișat. Ne-a spus că suntem frumoși și l-am crezut. Apoi a intrat Cristi. Corul bisericesc s-a transformat în Eye of the Tiger. Mi-am adus aminte toată munca de până atunci. Mi-am adus aminte cum ne-am certat, cum ne-am iubit, cum am râs, cum am rămas peste program, cum ne-am încurajat, cum am conspirat, cum ne-am criticat și cum ne-am felicitat. Și mi-am adus aminte și textul și cum mă cheamă și de ce sunt acolo.

Cristi: „Gata, hai!” (însemnând că trebuie să intram) – cel mai complicat moment din scurta mea existență. Vroiam să ies in fugă, dar vroiam să mai rămân acolo măcar puțin. Vroiam să dispară tot publicul care ne aștepta, dar speram să fie cât mai mulți. Vroiam să ies prima, dar vroiam și să mă pierd printre ceilalți, să mă strecor sub bonețica Biancăi și să nu mă vadă nimeni.  Vroiam să-i spun lui Cristi „Te iubesc, dar scapă-mă!”.

Din prestația în sine nu-mi amintesc decat flash-uri. Înainte să ies pe scenă eram într-un fel de transă. N-aveam emoții pentru că nu eram conștientă de ce se întamplă. Vedeam totul ca prin ceață și auzeam ca dintr-o fântână. Știu că fusesem panicată ca n-o să am timp să aranjez decorul în pauza dintre scene. Dar acum eram atât de calmă încât țin minte că i-am zis lui Vasile, care trecea pe lângă mine, „E ok, tu du-te. Mă ocup eu.”

Însă în momentul în care s-a aprins lumina pe scenă am primit o palmă de emoție peste față și m-am trezit. M-am trezit ca Veta, acasă la mine, asteptând un Chiriac care nu mai vine. Aveam de gând să mă culc, să nu-l mai aștept ca proasta. Dar mai stăteam un pic, că poate totuși…

Când s-a terminat scena m-am prabușit în culise. M-au intrebat colegii ce s-a intamplat, dar n-am știut să le spun, le-am spus că sunt bine. Cred că pe scenă am fost într-o sferă mai înaltă și coborârea a fost cam bruscă. Încă n-am învățat să aterizez înapoi în pielea mea.

N-am auzit zgomotele din public. Lumea mi-a zis că publicul a râs și a aplaudat, dar eu nu-l auzeam decât pe minunatul meu Vasile. Abia aștept să văd filmarea, ca să văd ce s-a întâmplat cu adevărat.

Finalul a fost… Finalul a fost al meu. N-o să-l povestesc nimănui, niciodată. Oricum, aplauzele de la final nu sunt o experiență de povestit, ci una de trăit.

Tot ce pot să spun e ca până nu au urcat Cristi și Mihai pe scenă nu mă simțeam întreagă. Însă când au ajuns și ei îmi venea să zic publicului „Da, acum sunt toată aici. Acum puteți să aplaudați.”

****

Ii iubesc pe toti oamenii pe care i-am cunoscut la curs. Nu i-am ales, așa cum îți alegi prietenii. I-am primit fără voia mea, așa cum primești familia. Și nu-i plac în totalitate și mă enerveaza uneori,  așa cum mă enervează și părinții. Dar, la fel cum familia e alături de tine în momente cruciale din existența ta, așa mi-au fost ei alături într-un moment care m-am schimbat ireversibil. Și în procesul schimbării s-au strecurat cumva în ADN-ul meu. Și acum nu pot să ma abțin să-i iubesc.

La fel și cu Mihai și Cristi. Mă enerveaza uneori și nu-i plac. Dar, în același timp, simt o nevoie disperată să-i fac să fie mândri de mine. Și când repet acasă și îmi iese bine, nu ma gândesc la public sau la aplauze, ma gândesc că o să-mi spună Cristi „Bravo, Larisuca!”.

Abia aștept să continuăm, abia aștept să vă revăd!

Larisa Boblea

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s