Da, sunt hotarata!

7 Aprilie, ziua mamei mele, repetitia generala la “Vitrion, bibicule!” , prima repetitie pe scena. Am plecat de-acasa cu taxi-ul dar eu aveam impresia ca zbor, priveam Bucurestiul care se pregatea sa adoarma, dar eu eram mai treaza ca oricand, aveam in mine un foc peste care am aruncat gaz.

Asta am simtit cand am pus prima oara piciorul pe scandura. Am avut senzatia ca explodez, ca iau foc, ca ceva mai puternic decat mine ma stapaneste. Luminile, acordurile de vals si de flasneta , parfumul “altor “vremi”, prezenta aproape perceptibila a stimabilului domn Caragiale,  m-a transpus intr-o stare in care am stat continuu pana in ziua spectacolului.

Si-a venit ziua spectacolului. Trezita de dimineata, fara sa-mi beau cafeaua de frica sa “nu mor pe scena de inima” , cum imi spunea partenerul meu de scena Dorin, inima care deja ma durea de 2 zile la propriu , cred ca de nerabdare, ma apucase frica ca nu am emotii. Si atunci Cristi mi-a zis “nu le cauta tu, ca te gasesc ele pe tine”   Am dat pe gat 2 cafele una dupa alta abia la ora 13, cu 2 ore inainte de spectacol.Vanzoleala, agitatie, unii mai calmi, altii mai agitati, toti speriati, stiind ca in teatru ai o singura sansa sa dai tot. Nu poti repeta, nu poti trage duble. Si Cristi ne-a bagat pe toti in cabina actorilor. Stateam toti inghesuiti, pandind zgomotele de pe hol, entuziasmati ca sala incepe sa se umple, repetand, vorbind singuri cu fata la usa (eu cu vitrionul in mana), scotandu-mi si punand-mi la loc pantofii de teama ca o sa amortesc pe scena si o sa cad de pe scaunul pe care trebuia sa-l escaladez.

A intrat Mihai (Calota) , ne-a spus ca suntem frumosi, ne-a urat succes, vedeam totul ca prin ceata, mintea mea era o galeata mare in care gandurile nu mai aveau loc sa pluteasca pentru ca erau prea inghesuite unele langa altele, motiv pentru care nu mai percepeam niciunul.   A venit Cristi , ne-a strans in brate ca inaintea unui meci de baseball, ne-a dat din energia lui, si-am pornit, prin intuneric, pe ritmuri de vals, pe langa publicul care ne-astepta si-am intrat in culise…

De-aici incolo nu mai stiu nimic, mi se parea ca totul se petrece cu viteza luminii, totul era pe repede inainte, eu stateam ca proasta inca cu Caragiale in mana si citeam de zor si ma strambam la carte pe post de Dorin – nu stiu de ce, ca stiam textul , dar  asa am fost toata viata mea , “nebuna”.   Unii intrau, altii ieseau, unii se-aruncau pe jos fericiti si epuizati dupa ce terminau, eu ma gandeam ca nu pot face asta pentru ca nu terminasem de jucat si nici nu vroaim sa-mi stric rochia.

Si-a venit prima mea scena. In coltul din stanga ghemuiti intr-un fel de debara eu si cu Dorin ne incurajam reciproc. Cei drept mai mult el pe mine ca ma stie stresata si nebuna si pentru asta ii multumesc enorm!   Intra Dorin, trece majestuos si profesionist peste faptul ca a spart un neon cu capul si incepe nebunia…..Vorba Vetei “n-am vazut nimic, n-am auzit nimic”. Acel “CEVA” a pus stapanire pe mine si s-a manifestat prin mine. Am simtit ca sunt stapanita si ca stapanesc. Nici nu stiu daca am jucat, am fost eu, Mitza cea pasionala si nebuna de gelozie care e in stare sa-i arda ochiilui Nae si s-o omoare pe Didina. Am tipat, m-am isterizat, l-am alergat, m-am suit pe tocuri pe scaunul de care mi-era frica si nu m-a mai interesat daca cad, stiam ca m-as fi ridicat oricum si as fi luat-o de la capat. Pentru ca nimic in viata mea pana acum nu m-a facut sa am atata putere si dorinta ca placerea imensa de a juca. Si n-am cazut, pentru ca “sunt ploiesteanca”! (trebuie sa marturisesc ca de la scena asta cred eu mi se trage numele de nebuna in cercul nostru, dar eu stiam demult ca sunt).

Pana la urmatoarea mea scena am avut impresia ca au trecut maxim 10 secunde. De mica am vrut sa o joc pe Zoe pentru ca o iubesc pentru multitudinea de schimbari de stari si de expresii, pentru complexitatea manifestarilor pe care le poti avea jucand-o. Geamana din mine divizata mereu, cu stari schimbatoare abia astepta sa imbrace haina Zoii.

Am fost o Zoe disperata cand citeste scrisoarea, speriata cand el o cearta ( aproape am simtit ca plang la  propriu-imi simteam barbia miscandu-se si nu puteam s-o controlez) sireata cand il ataca pe Fanica, aparent vulnerabila cand se roaga de el, o Zoe stapana pe sine chiar daca ochii ei mimeaza vulnerabilitatea, o Zoe care nu da doi bani pe “nimicurile politice” ale lui Fanica si pentru care bunul cel mai de prêt pe lumea asta este pielea ei, o Zoe hotarata sa treaca peste tot si sa biruiasca tot, o Zoe mai dezlantuita poate decat de obicei, care simte sa bata din picior si sa-i arunce priviri pline de ura lui Fanica, gata sa-l zdrobesca ea pe el, dar Zoe din spatele mastii era o Zoe care era fericita peste poate,o  Zoe transfigurata de fericire ca v-a putut face sa radeti, careia nu i-a  pasat  ca poate arata ca dracu cand plange si se stamba.

Cand am urcat pe scena toti la final, mintea mi s-a oprit, tot ce am stiut a fost ca a fost CEA MAI FERICITA ZI din viata mea. Pentru ca am simtit tot ce-am simtit si pentru ca eu sunt cea mai fericita cand fac lumea sa rada.

Despre drumul pana la acest punct maxim, as vrea sa vorbesc acum.   Eu cred ca nimic nu e intamplator in viata si nici intalnirea dintre noi colegii, si dintre noi si  Cristi si  Mihai nu este. Aparent diferiti unii de altii, cu preocupari diferite, temperamente si mai diferite, varste diferite, cred ca ceea ce a fost NUMITORUL COMUN a fost iubirea pe care o purtam declarativ (extrovertitii) sau discret (introvertitii) copilului din noi. Pentru ca noua ne-a placut tuturor sa ne jucam. Ca si  copiii in tarana, fara sa  ne pese ca ne murdarim, tavalindu-ne pe jos, facand ca animalele, urland ca lupii-toate la propriu- reusind pana la urma sa nu ne mai pese de nimic decat de JOCUL in sine. Si din acest joc, am ajuns sa ne iubim, si sa fim legati emotional unii de altii. Am impresia ca suntem ca o retea din care daca unul are un moment de cadere toata plasa se muleaza perfect ca sa-l readuca in starea initiala, ca un mecanism perfect controlat. Si uite asa, cu efort sau fara, in retea s-au integrat:  un Dorin intelectual cu gusturi fine caruia ii place sa explice si mai mult lucrurile profunde si care a avut ocazia  sa isi manifeste marele sau talentul oratoric in piesa, o Mihaela declarata la inceput chiar de ea emotiva dar care ne-a impresionat cu paleta larga de expresii, o  Diana careia nu-i e frica sa-si spuna clar si raspicat parerea si care a facut deliciul intalnirilor noastre, lasandu-ne cu gura casacata cand l-a jucat pe Spiridon nu de alta dar ca sa putem rade cu gura pana la urechi, o Daniela copila delicata si frumoasa si irezistibila in rolul Zitii, o Annie care iubeste muzica si care a adus printre noi o prezenta aristocrata si in realitate si in rol,  Bianca doamna avocat care a ras cu noi cot la cot si care a intrat f bine in rolul din Conu Leonida fata cu reactiunea, un Vasile surprinzator, un director transformat peste noapte intr-un Rica delicious, o Larisa care pare ca s-a nascut pe scena si cu mine , “nebuna” cum mi-a ramas numele pentru ca indiferent de rezultat, cred ca ei au simtit ca fericirea mea interioara cand joc se traduce in exterior printr-o aparenta de nebuna.

Am avut doi profesori si prieteni senzationali, Mihai si Cristi , care s-au implicat poate cateodata mai mult decat noi insine in ceea ce faceam noi, care nu stiu cum ne-au ghicit pe fiecare si ne iubesc pentru ceea ce suntem, asa imperfecti si enervanti. Mihai si Cristi cred ca nici nu-si imagineaza insa cat II IUBIM noi pe ei. Exista oameni in viata care ti-o schimba radical, asa numitii “oameni milestone”. Le multumim pentru rabdare, daruire, empatie, emotie, prezenta si mai ales pentru cel mai important lucru, acela ca ne-au ajutat sa ne descoperim “FATA ORIGINARA”. O povestire asiatica spune ca un sculptor a uimit printr-o statuie a unui elefant. Intrebat cum a reusit a spus “ e simplu , pur si simplu am indepartat bucatile care nu apartineau elefantului”. Elefanul este copilul din noi.   Noi acum suntem mai copii decat am fost inainte , bucati mari de piatra in care inhibitiile, conditionarile, fricile si conformismul nu-l lasau pe copilul din noi sa respire, acum au cazut si suntem liberi si asta e cel mai important castig in viata.

Imi permit sa inchei cu 2 citate din Osho pe care le iubesc si care concluzioneaza tot ce s-a intamplat si se va intampla:   “Nu este nevoie să ştii unde mergi. Nu este nevoie să ştii de ce mergi. Tot ceea ce e nevoie să ştii este faptul că mergi plin de veselie; dacă faci acest lucru, nu poţi greşi.”   “A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie.”   Si da, sunt hotarata sa fiu vie !   Semnat , Alida nebuna

2 Comments

  1. Frumos articol! Si la mai mare

    • Multumesc Edi, asa sa fie !


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s