Povestea unui vis implinit

Am avut un vis cand eram mica: sa ajung pe scena de la Nottara.

A fost un moment la cumpana dintre anul trecut si anul asta cand m-am uitat pe cer si m-am vazut pe scena. Si Universul s-a dat peste cap si am pasit plina de recunostinta, respect, emotie si visare pe scena de la Nottara.

Pana sa ajung la aceasta zi au fost zile, saptamani, luni de munca. Inainte credeam ca iti trebuie doar ceva talent sa faci asta, acum stiu ca, pe langa efortul fizic de a fi zilnic la repetitii, cand nu ai timp nici sa dormi nici sa mananci, lucrezi la tine, si-ti ciopartesti sufletul ca sa-l faci la loc, si nu dormi noaptea pentru ca nu stii ce nuanta sa-i dai personajului, ca mergi pe strada si vorbesti singur sa gasesti “acel ceva” care sa faca personajul credibil, ca vii la repetitii si desi tu esti vesel, trebuie sa tai in tine in carne vie ca sa poti sa plangi pentru ca tu nu esti tu, esti altcineva acum.

Si uite–asa scormonesti la nesfarsit in minte si suflet si descoperi lucruri pe care nu le stiai despre tine. Si-ti dai seama ca tu de fapt esti toate personajele, ca tu poti fi orice si–ai fi putut fi orice in viata asta, inclusiv o nebuna intr-un ospiciu sau o femeie cu un carucior plin de “haleala”care ii ajuta pe ceilalti oameni care traiesc in strada ca si ea. Si-atunci ajungi sa le iubesti pe toate, pentru ca de fapt toate sunt oglinzi ale propriului suflet.

Cine nu a trait asta nu stie ce se intampla intre oameni care, cu bucurie, efort, chin, suparare, entuziasm isi pun sufletul pe masa ca sa guste si altii din ei, asa cum am facut noi timp de 4 luni la repetitii, cand ne-am urat si ne-am iubit, dar toate astea faceau parte dintr-un amalgam care se numeste “teatru” de care am devenit dependenti.

Ii iubesc pe Cristi si pe colegii mei, ce s-a intamplat intre noi este mai mult decat se intampla poate intr-o relatie de iubire: ne-am dezgolit sufletele complet si ele s-au amestecat.

Despre ziua spectacolului as spune multe, dar nu prea pot pentru ca intotdeauna trairea e mai presus de cuvinte, tine de magie.

Imi amintesc: cum am pasit prima data in sala, cu pasi mici si cu lacrimi in ochi stiind ca de data asta voi juca pe scena de la Nottara…… cum priveam fascinata in culise zidurile vechi pline de povesti, reflectoarele, cortinele si toate lucrurile astea care deja au suflet pentru ca strang in ele atata magie si emotie…cum alergam desculta pana in cabina actorilor de zeci de ori sa ma schimb intre cele 5 roluri, cum atingeam ca pe ceva sacru toate lucrurile din jurul meu ca si cum as fi fost intr-un templu… si-acum imi dau lacrimile cand scriu…. momentul in care in spatele cortinei dincolo de care niciun spectator nu banuia ce se intampla ne-am strans toti ca intr-un fel de ritual magic ca sa ne luam energia pentru a functiona ca un tot… cum mainile noastre se strangeau prin intuneric in 2 siruri de o parte si de alta a scenei… si cortina s-a ridicat si VISUL S-A IMPLINIT. SI CONTINUA…..

Alida Coman

Leave a comment

No comments yet.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s